În fiecare an, la început de octombrie, mi‑e dat să aleg una din două căi: cea către Lainici sau cea către Boia. Anul acesta, la sărbătoarea Acoperământului Maicii Domnului, am purces în Ţara Loviştei. Boia este
o mânăstire tânără – lucru puţin neobişnuit în Eparhia Râmnicului, care are o mulţime de lăcaşuri de cult ce‑şi măsoară vârsta nu în ani, ci în secole! – pentru că are doar cinci/ doisprezece primăveri (a fost ridicată între anii 2005 și 2013). Asta însă nu‑i împiedică pe credincioșii lovișteni să vină cu sutele la hramul mânăstirii lor, mai cu seamă că anul acesta au putut să se închine, pentru întâia oară, la două icoane nepreţuite: cea a Maicii Domnului „Trihirutsa” („Trei mâini”) și cea a Sfântului ioan Botezătorul de la Prodromu. Amândouă icoanele au fost pictate – cu post și rugăciune – de către ierodiaconul Matei Prodromitul și au fost ferecate și dăruite Mânăstirii Boia de către doi din ctitorii ei: George Frîntu și familia Boromiz. Două replici ale icoanei de la Hilandar mai sunt în ţară (una chiar în Episcopia Râmnicului), copii ale icoanei făcătoare de minuni a Sfântului ioan Botezătorul de la Prodromu n‑au mai fost făcute până astăzi. Așadar Boia are spre închinare singura copie din lume a icoanei acestui mare sfânt – care s‑a încruntat, în chip minunat, în anul 1822, către păgânii turci care intraseră în paraclisul de la Prodromu.

Maica Ieroslavia despre istoria
Mânăstirii Boia
Despre mânăstirea de la Boia ştiam doar că este ctitoria întregului neam Boromiz: bătrânul Nicolae şi soaţa sa, Elena (Linuţa); feciorii lor: Constantin (Dinel) şi Gheorghe (Gelu); precum şi cele două fete: Elena (Nuţa) şi Maria (Miorica). Bineînţeles, întreaga listă n-ar fi completă fără George Frîntu (soţul Elenei), ctitor la Boia, dar şi în Athos.

Nu puteam afla mare lucru de la ctitori fiindcă asta ar fi însemnat să grăiască despre ei şi atunci, ca să se smerească, mă trimiteau la prima stareţă a mânăstirii, maica Ieroslavia Popescu. Maică Ieroslavia, spuneți‑mi sfinţia voastră ceva din istoria Mânăstirii Boia. În vremea aceea (adică prin anii 2000)eram în căutare de duhovnici renumiți, căutam duhovnicul cel adevărat – de Pateric – și mânăstirea ideală.
Eram vreo patru-cinci maici care doream același lucru mântuirea cu orice preţ…Mi-am dat seama însă că
am în față Adevărul atunci când părintele Justin ne-a spus: „Măi, ce căutați voi n-o să găsiți la maici”. M-a
izbit prin sinceritate și ne-a bucurat nespus, pentru că așa simțeam cu toatele. Pentru mine, primul cuvânt a fost acesta: „Luaţi-o pe ea, faceți o mânăstire și puneţi o stareță”…au trecut șapte ani de căutări și transformări în viața fiecăreia dintre noi. Eram deja în mânăstirea părintelui Justin, de la Vale, de doi ani. Şi într-o seară, mă aflam iarăşi în chilia părintelui nostru, cu nașa de călugărie – care șapte ani ne-a fost stareță și în lume. Părintele – cu harta țării pe genunchi, ca și când am fi plecat în misiune. Nu-mi dădeam seama ce va urma, dar știam că va fi ceva foarte greu .
”Unde, aici (Piatra craiului) sau aici (Boișoara, satul natal)?”. Și părintele pune degetul fără să ezite, cu maximă seriozitate, pe Boișoara. Era februarie 2005 şi zăpadă de un metru. „când plecăm?”, întreabă maica.

„Mâine!”. „Părinte, dar zăpada e de un metru”. „Măi, lumea circulă”.
Ieșim ca trăsnite în hol și dăm față în față cu fratele maicii și cu vărul ei, veniți într-o fugă la părintele. „Mâine” plecau înapoi, la Brașov. Ne-au dus ei la Boișoara, a doua zi.
Vreme de o lună tata a căutat loc de mânăstire pânau aflat verișorii mei despre asta, ș-atunci bătrânul Nicolae Boromiz i-a zis tatei: „Nea Gică, am auzit că vrei să cumperi loc de mânăstire”. „Da”. „Păi n-o să mai trebuiască să cumperi pentru că-ţi dăm noi (Nicolae Boromiz şi Georgel Ureche) locul din Valea lui Nan (afluent al Boii)”. Unde? Lângă Greblești, pe Râul Boia. De ce? Pentru că cea mai frumoasă amintire de când eram mică era promisiunea: „Dacă sunteți cuminți, la vară mergem pe Boia”. (La păstrăv,la zmeură, la iarbă verde)… Era încununarea unui an (sau mai mult) de cumințenie.
Şi aşa, în martie 21, am venit la Boia cu totul. Şase maici. Am stat aproape o lună şi jumătate la tata, cu rânduială de mânăstire. În mai ne-am mutat pe locul donat, în Valea lui Nan, chiar în grajdul unde iernaseră oile. Au scos 20 de centimetri de gunoi uscat, ca să încăpem în picioare când dădeam de mâncare la muncitori. Paraclis am făcut în podul grajdului, în cort de folie, unde făceam toată rânduiala de slujbe zi și noapte. Acolo și dormeam.
Nenea Nicolae Boromiz, tatăl verișorilor mei, aprigul ctitor de mai târziu, a scos oile din grajd, a mutat ciobanul și noi ne-am continuat viața monahală – în timp ce se ridica Paraclisul Sfinții Arhangheli cu chiliile.

Întâmplări„întâmplătoare”
Au fost mai multe întâmplări care au dus spre acest loc (Boia). Cu doi ani înainte de a intra în mânăstire, am mers pentru prima dată la Prislop, nădăjduind că mă voi vindeca de toate bolile și de nostalgia mânăstirii ideale. Voiam să-l rog pe părintele Arsenie pentru cuvânt hotărâtor. 28 noiembrie 2002. Soare, oameni fericiți (și mai puțini fericiți), cel mai frumos cimitir… Întâmplări fascinante cu părintele Arsenie… Voiam și eu ceva nemaiauzit, să văd lumini, să miresmuiască, să vină însuși părintele. N-a fost nimic din toate astea. Doar maica Andreea, care ținea crucea părintelui Arsenie cu mâna dreaptă, iar cu stânga pe mine.
„Spuneți-mi un cuvânt de la părintele
Arsenie!”.
„Ești în mânăstire?”…Şi mi-a ajuns răspunsul. Mai mult de zece minute am stat prinsă de mâna maicii, cu lacrimi șiroind pe obraji. Nu le puteam opri. Nu știu ce s-a petrecut atunci, doar îmi curgeau lacrimile şi, cu toată rușinea, nu mă puteam desprinde de acolo. Am urcat apoi, în cele din urmă, spre bradul cu cruce, hotărâtă, poate, să intru în mânăstire. Din urmă, sora tatălui meu, foarte mirată și grăbită: „Te caută cineva!”. „Pe mine?”. Şi-mi zice o doamnă cuvioasă, din Sibiu, muzeograf, care se spovedise vreme de 30 de ani la părintele Lavrentie (Şovre) de la Frăsinei: „Doamne-ajută! Mie mi-a descoperit părintele Arsenie
că tu ai să faci o mânăstire pe Boia”. „Poate părintele Justin! Eu sunt doar o biată fată
bolnavă, din lume”…

Da. Nimic nu e chiar așa de întâmplător pe lumea asta…
O altă întâmplare, care n-are legătură directă cu locul, dar care nu e deloc „întâmplătoare”: Eram câteva maici în autobuzul care ne ducea de la Sihăstria la Petru Vodă. Vesele, ocupaserăm locurile de pe la mijloc, opt scaune. Părintele Justin ne dăduse mai multe acatiste să citim pentru mânăstirea ideală, dar rămăsese și alegerea noastră: câte un acatist preferențial. „Hai să tragem la sorți care, cum le citim: una zice Sfântul Antonie cel Mare, alta Sfânta Ecaterina, cealaltă Sfânta Parascheva, una Sfântul Ioan Iacob, una Sfânta Teodora de la Sihla și eu zic Sfântul Calinic de la Cernica – chiar dacă, spre ruşinea mea, nu aveam așa mare evlavie la el. Scriem biletele și tragem la sorți. Într-un fes. Şi… stupoare! Fiecare a tras, cu ochii închiși, acatistul sfântului pe care şi l-a dorit! „Hai să mai tragem încă o dată! Poate s-a întâmplat ceva”.
Şi oamenii se uitau la noi bucurându-se, dar neștiind ce facem. Deşi pare greu de crezut, şi a doua oară am tras biletele cu aceleaşi acatiste. Ne-am oprit sorţii, convinse că Domnul era pe-aproape… ce să zic? că m-a chemat Sfântul Calinic?…

Părintele Justin/
Episcopul Gherasim
Părintele Justin nu a ezitat când a pus degetul pe hartă. Ştia (prin descoperire) mult mai multe: o parte mi le-a spus, altele le-a trecut sub tăcere.
Răspunsul Preasfințitului Gherasim la cererea oamenilor din zonă a venit foarte greu după multe frământări și rupturi în mentalitate: mânăstire nouă într-un ţinut cu atâtea lăcaşuri de tradiție – ce trebuiau întreținute, reparate, restaurate. Ș-apoi: „Dau binecuvântare, dar nu vă dau nici bani, nici preot”.
Mânăstire fără preot egal stână fără păstor, brânză fără cheag biserică fără slujbă, slujbă fără Liturghie.
„Spune-i că dăm noi ieromonah” – zice părintele Justin. Episcopul: „nu!”.
„Spune-i că dăm călugăr, să-l hirotonească”.
ÎPS Gherasim: „nu!”.„de ce, Preasfinţia voastră?”, am îndrăznit noi. „Orice stareț, de-i ceri călugări, îi dă pe
ăi mai răi, să scape de ei!”. Cunoștea bătrânul ierarh la oameni! dar nu-l știa pe părintele Justin!
Până la urmă s-a convins că venim doar pentru mântuire! Şi el, și alții. Scăpa mereu bani de buzunar în punga mânăstirii, dar să nu știe nimeni. Şi părintele Justin dădea foarte mult și, când ajungea banul lui în punga mânăstirii, se simțea sporul, că-şi punea tot sufletul, toată inima și toată iubirea lui de adevărat Părinte.
Când au prins a avea şi oamenii încredere în noi, a venit mulțime de săteni din Greblești și din împrejurimi să ne-ajute la muncă. Fiecare cum a putut: și văduvă, și sărac, și bogat. Dar fără neamul Boromiz nu s-ar fi putut ridica mânăstirea asta.
Și uite-aşa, în câţiva ani, toate câte le vedeţi aicea s-au desăvârșit. Însă ieromonah (ori preot) nu ne-au mai trimis nici până acum. O fi mai greu în vremurile acestea. Dar ne-au sfințit Episcopii cele două altare, au venit în șapte ani la aproape toate hramurile…Și iac-așa, a fost odată, nu tare demult, un deschizător de drumuri pentru tineri monahi şi monahii; un bătrân cu dreaptă socotinţă, o adevărată cunună a mărturisitorilor români din temnițe, care a făcut să se nască acest…pui de mânăstire.
A consemnat
George CRASNEAN

www.lumeacredintei.com

–––Mânăstirea Boia––––––––-Maica Ieroslavia––––––––-Nicolae Boromiz